Decrescendo despre nimiciri și salvări


           

Hegesias Cirenaicul a ales să sfârșească din această viață alegând calea nehrănirii. Nu înainte de a scrie o carte cu titlul Moartea prin înfometare, care se pare că l-ar fi reunit dincolo cu o parte dintre cititorii săi; iar Ptolemeu al II-lea, Filadelful, rege atunci peste țara Egiptului, pentru a stăvili exodul întru nimicire, nu a mai îngăduit răspândirea plăgii scrise. De atunci, conținutul cărții s-a pierdut acoperit și ascuns de tot ceea ce amenința. Acea carte era, totuși, despre neatingerea fericirii și în ea s-au conturat firav ultimele ecouri ale acelor spuse în vechiul înțeles, în logos, în poveste, în relatare, în relație, în proporție, în calcul, în explicație, în justificare, în argument, în regulă, în ceartă a sufletului cu el însuși, în narațiune, în spusă, în lege, în destinație. Și trebuie să ne imaginăm că regele Egiptului a făcut un bine, iar fiecare ar tinde să facă la fel cu orice asemenea gând sau scriere. Și nu mulți vor putea face asta până nu vor fi trecut de hotarul alegerii: nimicire din naștere.
           
            

Sursă: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ancientlibraryalex.jpg

Eroii vechii Elade se visau în van nemuritori prin propriile fapte, pentru că umbrele lor tot au ajuns să viermuiască în hades, doar din când în când amintirea și sângele oamenilor oferindu-le câte un licăr de existență. Pe acea cale au rătăcit și cohortele de autori care și-au imaginat opera în vecie. În această lumină, sinuciderea creatorului prin distrugerea creației se găsește poate printre cele mai apăsătoare forme de auto-anihilare. Dificultatea acestui act, neimaginabil în condiții de liniște spirituală, vine din faptul că, atunci când este realizat, se ajunge la strivirea singurul lucru din noi care ar putea trăi dincolo de mărginirea noastră fizică. Să-l privim pe Gogol, după ce un preot l-ar fi împins să-și ucidă nemurirea, cum își pierdea căutătura în vâlvătaia sufletelor moarte...

Sursă: https://cdni.rbth.com/rbthmedia/images/web/en-rbth/images/2014-06/big/gogol_468.jpg


Prin trădare a fost salvată călăuza infernală a lui Dante. Vergiliu, înainte de a se înfățișa înaintea lui Pluton pentru cântărire, a vrut să distrugă Eneida, să se sinucidă la fel cum o va fi făcut-o Gogol mai târziu, dar, spre deosebire de acesta din urmă, a fost salvat de apropiați, de Lucius Varius Rufus și Plotius Tucca sub ordinul lui Augustus. Aceștia n-au dat sulurile focului: nu l-au mai dat înapoi pe Vergiliu pe care-l cunoaștem noi lui Vergiliu care asculta deja șoaptele neantului.
           
Sursă: https://www.wikiart.org/en/gustave-dore/pluto-and-virgil
     
În așa-zisul veac al luminilor, autorii încă își salvau copiii abandonându-i la porțile anonimatului și pseudonimiei. Și astfel ascunderea, înstrăinarea și uitarea deveneau în pași greu de auzit unelte soteriologice.

            Sursă: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:William_Fettes_Douglas_-_The_Bibliophilist%27s_Haunt_or_Creech%27s_Bookshop.jpg

           


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog