Agamben
spune că serviciile (a se înțelege sistemele de securitate) au
devenit adevărata putere politică (puterea cunoaștere) – aspect
observabil și în România și în Rusia, dar și în SUA –, ele
stăpânesc mass-media (cazul revoluției din România – revoluția
televizată/orchestrată –, când serviciile secrete au
instrumentat revoluția și Securitatea a luptat contra Securității,
adevărul devenind doar o trimitere la fals) cunosc drumurile
finanțelor (deci și capitalul are
nevoie de puterea lor) și suntem vrăjiți că acest spirit
corporatist este adevărata democrație.
Bineînțeles,
acest stat temnicier-vrăjitor, preiau termenii de la Culianu sub
forma unei alăturări-sinteză, se securizează (își crește
puterea) în “interesul” nostru (ceea ce nu face niciodată,
scopurile sunt private), își impune interesul particular
ca general.
Prin urmare, Agamben
consideră Timișoara '89 ca fiind o etapă istorică definitorie,
atunci
am intrat în epoca totală a punerii în scenă, spectacolul a
devenit mai real ca realul, spectacolul integrat și deplin,
mondializat, de fapt singurul care contează, revoluția a existat
pentru că e la televizor, e pe teleecran,
deci e adevărată, adevărată ca simulacru. (Giorgio Agamben,
Marginal
Notes on Commentaries on the Society of the Spectacle,
în Means
without end. Notes on politics,
University of Minnesota Press, 2000, pp. 73-90.)
Serviciile
sunt know-how-ul acestei epoci, sunt puterea-cunoaștere. Sunt
magicianul culienesc, devenit vrăjitor: “Magicianul
se ocupă astăzi de relații publice, de propagandă, de
prospectarea pieței, de anchete sociologice, de publicitate,
informație, contra-informație și dez-informație, de cenzură, de
operațiuni de spionaj și chiar criptografie. […] Este oare Statul
occidental, astăzi, un adevărat magician, sau un ucenic vrăjitor
care pune în mișcare forțe obscure și incalculabile?” (Petru
Culianu,
Eros și magie în Renaștere. 1484,
Editura POLIROM, Iași, 2011, pp. 142-147.)
Cuvântul
intelligence
este asociat serviciilor de securitate, poliției secrete. Ei sunt
adevăratul know-how
al acestei epoci, o putere-cunoaștere teribilă, “marele frate”
orwellian. Polizeiwissenschaft
(cu toate că polizei vine de la polis) e asocierea teribilă
(oximoron, asocierea poliției și a înțelepciunii, o
putere-cunoaștere în care domină forța și șmecheria, relațiile
și afacerile clandestine, în care marile corporații și poliția
au fuzionat ca “intelligence”
a acestei lumi-spectacol), adevărata politică contemporană și
adevăratul limbaj al puterii polițienești și al politicilor
publice, de securitate, al polițiilor gândirii (psihologia,
parțial, prin funcția de selecție corporatistă, este o
polizeiwissenschaft).
Statul controlat de know-how-ul
corporatist, securizat, aceasta este politica publică a
polizeiwissenschaft-ului,
orchestrată de “intelligence”.
Această
poliție înțeleaptă este gnostică, ea are un Adevăr
majusculat, un adevăr al instituției, ea știe și (aparent, doar
aparent, deoarece trăiește spaima, de aia se și înarmează pentru
război civil) nu are îndoieli. Ce refuză orice instituție
este faptul că adevărul este nomad, tot timpul printre noi,
dar niciodată așezat. Obiectul scos din poziție de fundal, adus
din deșertul realului (ceea-ce-este-așa-cum-este) în
simbolic (primind nume; devenind un ceea-ce-se-spune-despre),
rostit și astfel cognoscibil (nu cunoscut!, ci rostit, adus
în «lumea pentru noi», pus în circulație ca un presupus
existent), începe să circule (ca ceva «apropiat de adevăr»
sau ca «adevăr»), iar fundalul se schimbă, obiectul se modifică
și el, unghiul se modifică la rândul său, astfel obiectul
apare diferit în fiecare Zeitgeist. Instituția vrea să
stăpânească circulația, sensul, istoria.
O
«cunoaștere nomadă» nu poate cunoaște punctul (finitudinea –
adică nu poate imortaliza adevărul, să-l suspende pentru
eternitate ca fiind perfect tradus
ființei umane), modestia ne îndeamnă spre virgulă (adevărul
este tot timpul amânat,
e rostit în întreaga lui falsitate, deoarece niciodată
nu poate fi spus în întregime), spre a înțelege că regatul nu se
dezvăluie niciodată (nu poate fi descris în întregime, nu se
poate spune totul despre ceva, din moment ce acel ceva circulă,
adică e în transformare), el se modifică continuu. Ascunsul nu se
dezvăluie, el nu este un neascuns, ci o dezascundere (aletheia),
deci un proces, iar acest proces își creează propriile ascunderi.
(Martin
Heidegger, Despre
esenţa adevărului,
în Repere
pe drumul gândirii,
Editura Politică, Bucureşti, 1988, pp. 179-196; Martin
Heidegger, Parmenide,
Editura Humanitas, București, 2001;
Martin Heidegger, Originea
operei de artă,
Editura Humanitas, București, 1995, pp. 80-81.)
Un
orizont de sens/cunoaștere dă naștere unui topos, de o
aparentă «stabilitate», dar lumea nu e o fotografie nemișcată,
ea nu a murit, ci încă e vie (deci supusă transformărilor).
Orizontul de sens ascunde tot ceea-ce-e-dincolo de limita lui,
ascunde posibilitățile circulației, dorește să bată în cuie un
«adevăr», să-l suspende (amână continuu parousia).
După
evenimentul morții lui Dumnezeu (în realitate moartea Numelui
Tatălui – nomos-ul care garanta «cuvântul adevărat»;
puterea, forța jurămintelor), cuvintele au fost desacralizate,
corespondența este pierdută (fără să fi existat, cu adevărat,
vreodată), narațiunea se golește de «adevărul» circumscris de
semne. Cuvântul dat nu mai prezintă garanție. Marea a fost secată
și orizontul a fost șters! (Friedrich Nietzsche, Știința
voioasă, Editura Humanitas, București, 2006.) Astfel percepem
adevărul narațiunilor în toată hipertelia lui, o boală
canceroasă care crește din toate părțile, se modifică continuu,
corpurile își pierd forma, dispar.
Într-o
lume în care semnul și-a pierdut sau e pe cale să-și piardă
(vestea morții Cuvântului nu a ajuns la urechile tuturor) puterea
magică, actul devine important, iar actul e o trăire personală
sau personal-colectivă. A secat marea cuvintelor-«adevăr»
și au rămas cuvintele care pot fi rostite în orișicare deșert;
cuvântul neimplicând adevăr, nu mai implică nici
responsabilitate. În asta constă și lipsa responsabilității
politice. Și cei care demisionează doresc să salveze Instituția
care este mai importantă ca persoana deoarece le garantează
scopurile și interesul privat. Salvează un sistem care nu le ia
totul, ci le asigură revenirea după un scurt exil (e doar o
ostracizare publică simulată, ei sunt rotițe ale sistemului și
sistemul nu dorește să piardă controlul), chiar dacă nu în
centrul spectacolului, dar cel puțin le promite posibilitatea
post-existenței ca spectator în logiile high class.
Pentru
marginal “lupta organizată” nu este o soluție (petițiile,
protestele organizate, sindicatele etc.; ele, în cazul în care
reușesc ceva, doar amână deznodământul și prelungesc dominația
Structurii), deoarece Puterea (instituționalizată) se organizează
(asta «știe» să facă o instituție, să mobilizeze și să
structureze resursele de care dispune) mai bine. Iar Serviciile sunt
instituții militarizate (cu toate că am rostit un pleonasm,
instituțiile sunt tot simpul structurate ierarhic pe specificul
societății în război).
Puterea
se teme doar de spațiile neorganizate, de sferele descentrate, care
scapă controlului, iar hipertelia luptei, cum nuanțează
Baudrillard (Jean
Baudrillard, Strategiile
fatale,
Editura Polirom, Iaşi, 1996.),
e teroarea, terorismul, destructurarea, sabotajul (terorismul
se globalizează, spune Baudrillard, singurele războaie sunt un fel
de război civil, în care terorismul este singura luptă posibilă
și statele sunt înarmate cu terorism; la asta aș adăuga și
pespectiva lui Agamben: teroarea iacobină și lagărul de
concentrare s-au globalizat).
Ce
ne spune Baudrillard:
“Prețul
securității: un stat care ar dori să disuadeze terorismul ar
trebui să se înarmeze el însuși cu un nivel al terorismului de
așa natură încât ar generaliza teroarea la toate nivelurile.
[...] Violența
este anomicã, teroarea este anomalică. Mai violent decât violența
însăși este terorismul.
[...] Terorismul
este executorul unui sistem care, și el, vizează anonimatul total
și responsabilitatea totală a fiecãruia dintre noi.
[...] Monstruozitatea
terorismului decurge din ideea de responsabilitate universală,
monstruoasă și teroristă în esența ei.
[...] Problema
securității s-a substituit demult celei a libertății. Prima etapă
a fost cea difuză, extensivă a sistemului, care a produs
libertatea. Ulterior, un sistem mai dens a produs securitatea. În
cele din urmă, un sistem de proliferare și saturare a produs panica
și teroarea.
[...] Terorismul
ar fi un act politic dacă ar fi doar opera oprimaților disperați.
Dar în fapt a devenit comportamentul normal, generalizat al tuturor
națiunilor și al tuturor grupurilor.” (Jean Baudrillard, op.
cit.)
Puterea
se teme de dezordine, de spațiul în care “gândirea” ei nu
percepe structura. Și orice destructurare este o structură, doar că
e diformă, deci scapă logicii Instituției. Absența corpului este
cea care sperie, când corpul nu e o structură definită, ci se
revarsă de unde nu te aștepți. Obezitatea războiului este
terorismul, lupta în care nu se văd tranșeele.
Terorismul
e nomad, tot timpul prezent și niciodată așezat, niciodată
cognoscibil. Chiar prin asta terorizează. Terorismul nu poate fi
combătut decât prin teroare și terorism, care, ambele [devenind
instituționalizate], nu fac altceva decât să accentueze lipsa de
corp, deci hrănesc terorismul și nu-l vindecă. Hipertelia
avansează, cancerul se agravează, corpul își pierde, din ce în
ce mai mult, forma, se revarsă în obezitate. Acolo unde apare
posibilitatea haosului, Serviciile vin cu organizarea, pentru că
ceea ce este organizat este și inteligibil, de înțeles și posibil
de controlat, contracarat. Serviciile chiar sunt “inteligente”
(oricât, așa cum am subliniat deja, de teribilă este asocierea),
chiar sunt polizeiwissenschaft
(se
informează și dezinformează).
De
cealaltă parte, dacă nu există un limbaj de decodificare la ceea
ce spunem, atunci suntem străinul, cel care este într-o altă
structură de discurs, iar ceea ce Serviciile nu pot cunoaște poate
fi periculos, este diferitul,
anormalul, cel care nu e “identic” cu scopul lor și cu dorința
instituțională de autoreproducere.
Dar
ce e normalitatea? Este tocmai diferitul și asta nu doresc să
accepte structurile instituționalizate de discurs: diferența!
Necitibilul prin cheia lor de discurs. Deci, pentru Instituție,
suntem normali dar în cadrul tipologiei de normativizare, deci doar
în cadrul lor de discurs recunoscut ca normal.
Puterea
vrea ca ceea
ce
este normalul
să-i aparțină, deci atunci normalul instituției este identicul
(Instituția nu vede puterea ca relație, ci ca atribut),
uniformitatea. Dacă rămânem tot timpul diferitul, cum este firesc,
nu suntem recunoscuți drept normalul. Realitatea ne prezintă
diferitul ca o normalitate, dar discursul instituțional impune
identicul ca normalitate, adică pe cel care se supune cheii de
discurs normativ al proiectului (de lume, de securitate, de
autoreproducere).
Serviciile
își doresc securitatea, iar o lume securizată este o închisoare,
un Panoptikon
în care polizeiwissenschaft-ul
este Marele Frate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu